Autismul – Părinte sau terapeut?

Deşi această întrebare vizează cu precădere părinţii copiilor cu autism, ea nu este mai puţin importantă deoarece simpla ei formulare deschide o cutie a Pandorei în interiorul căreia fiecare din cele două regretabile tabere – părinţi şi terapeuţi îşi susţine cu tărie, din orgoliu profesional sau pură disperare, punctele de vedere, de altminteri conflictuale.

Pentru un psiholog format în şcoala românească prăpastia este insurmontabilă, este întotdeauna o idee proastă ca părinţii să devină terapeuţii propriilor copii, ei contraindicând cu tărie această încercare, în ciuda faptului că practica, în materie de progrese ale copiilor, demonstrează contrariul.

2 elefanţi în luptă © foto sxc.hu, Philip Niewold

2 elefanţi în luptă © foto sxc.hu, Philip Niewold

Pentru părinţii din România, însă, situaţia este cu atât mai disperată cu cât majoritatea nu îşi permit niciodată să angajeze specialişti pentru recuperarea copilului. Spre deosebire de psihologul pentru care un copil cu autism este unul din miile de clienţi potenţiali, care dacă are bani are şi şanse de recuperare, iar dacă nu, are toate şansele să se adâncească în autism şi să sfârşească într-o instituţie a groazei, pentru părinte miza este imensă. În joc intră atât prezentul cât şi viitorul copilului, al fraţilor şi surorilor acestuia şi al familiei în ansamblu. Ce se va alege din el dacă nu progresează, când eu nu voi mai fi, care din fraţii lui va avea dificila sarcină de a-l îngriji ca pe un bebeluş de 100 de kg pe viitorul adult cu autism? – sunt doar câteva din întrebările care nu ne lasă să dormim.

Când am aflat că băieţelul meu în vârstă de mai puţin de doi ani are autism infantil, diagnostic stabilit (cu o siguranţă uluitoare şi fără echivoc pentru mine la acel moment), de un mare profesor universitar de la Cluj, pe care îl respect şi în prezent pentru că prin rapiditatea diagnosticului ne-a dat şansa de a interveni timpuriu, m-am regăsit parcă singură pe o banchiză la Polul Nord, fără minime cunoştinţe despre supravieţuirea în noile condiţii. Am alergat să văd câţiva psihologi, însă toţi, cu o singură excepţie, îl priveau pe micul autist ca pe un extraterestru şi declarau că odată cu trecerea timpului situaţia se va îmbunătăţi de la sine, fiind lipsiţi la rândul lor de cunoştinţe cu privire la modalităţile standard de intervenţie şi la fel de neputincioşi. Cu excepţia faptului că aveau nişte tarife piperate. Pentru că nu îmi puteam nici măcar imagina viitorul, am decis să vizitez o şcoală specială, în speranţa că voi vedea acolo cum arată copiii cu autism mai mari, adolescenţii, tinerii şi implicit cum e abordat procesul recuperării de către Statul Român. Nu o să uit curând ce am văzut, de fapt cred că nu o să uit niciodată. Acei tineri care nu aveau nici o legătură cu realitatea, pentru care oamenii, vizitatorii şi chiar profesorii erau nişte dulapuri, nişte scaune pe care trebuie să le împingi la o parte dacă vrei să ajungi în colţul tău favorit în care să stai fluturându-ţi mâinile atâta timp cât te afli în încăperea în care nu ştii pentru ce ai fost adus. Şocul a fost imens şi îl împart mai mult ca sigur cu mii de părinţi din România. Întrebarea „ce e de făcut“ nu a întârziat să apară. Am cunoscut atunci şi alţi câţiva părinţi. Unii mai experimentaţi şi cu dare de mână, ai căror copii urmau o terapie istovitoare cu specialişti din străinătate şi care cereau bani pentru o pagină de informaţii printată de pe Internet pe criteriul că şi pe ei îi costă terapia, alţii care stăteau la rând la cabinetul unei logopede care, contra unor sume uluitoare, pretindea că face logopedie cu autişti nonverbali, practic lipituri într-un caiet şi care justifica constant lipsa apariţiei progreselor prin retardul mintal al pacienţilor. Alţii care se resemnaseră cu şcolile speciale unde autismul e autism şi n-ai ce-i face.

În tot acest timp Eduard se plimba peste tot nu cu o jucărie de pluş ci cu un umeraş, tot mai departe de lumea noastră. Şansa mea a fost să mă întreb atunci ce se întâmplă în alte ţări, care e abordarea vizavi de autism în ţările „civilizate“ şi unde, mai ales unde, aş putea învăţa cum să intervin. A fost singura dată când, cu un credit în bancă, am apelat la un consultant din străinătate, un specialist BCBA (analist comportamental) pe care l-am adus pentru două zile în România. Mi-a confirmat la rândul lui diagnosticul, mi-a arătat practic câteva modalităţi de intervenţie şi mai ales abordările greşite. Surpriza cea mai mare consta însă în faptul că acel specialist era la rândul lui părintele unui copil cu autism. Inginer de formaţie, devenise specialist exact din acest motiv. Avea un copil cu autism, aşa cum şi eu aveam unul. Deci se poate, mi-am zis. Cred că Tony B. mi-a trimis câteva mii de pagini de materiale şi indicaţii pe parcursul unui an. Tot atunci am descoperit forumul autism.ro care gemea de informaţii scrise mai ales de părinţi. Informaţii extrem de utile la acel moment despre diferite abordări terapeutice. Apoi au urmat cursuri peste cursuri, apoi mi-am unit forţele cu un logoped şi s-a născut Centrul de Resurse şi Referinţă în Autism „Micul Prinţ“.

Apoi progresele nu au întârziat să apară, aşa cum era şi normal din moment ce făceam terapie 10 ore din 24. Practic doar în somn, Eduard nu era în terapie. Toată familia mea a fost constant informată cu privire la ce trebuie şi ce nu trebuie să facă, cum să intervină în situaţia X sau Y. Cu toţii ne-am format ca o echipă, fapt ce a permis dezvoltarea lui Eduard astfel încât astăzi să ne poată povesti tot ce se întâmplă cu el în momentul în care se întâmplă. Niciodată nu am cerut informaţii de la alt specialist sau psiholog contra cost, din fericire, majoritatea informaţiilor pot fi găsite pe Internet dacă ştii engleză.

O altă informaţie interesantă pentru dumneavoastră poate fi aceea că niciodată nu am cerut decât ajutorul altor părinţi. Părinţi ca Milena Prună care împreună cu familia ei a făcut posibilă dezvoltarea spectaculoasă a Marei într-o tânără domnişoară adaptată şcolar care câştigă toate concursurile de compoziţie la care participă. Aţi auzit, sper, de Autism Transilvania care deschide la toamnă prima şcoală pentru copii cu autism din România. Când scopul e nobil, lucrurile se leagă şi devin din ce în ce mai posibile.

Am lucrat în ultimii 7 ani cu 15 copii, peste 200 au trecut pragul centrului şi lucrează cu colegii mei. Şase din copiii „mei“ sunt integraţi în învăţământul de masă, patru la şcoală, doi la grădiniţă, mulţi alţii lucrează încă. Să zicem că nu am făcut nici o terapie. Doar am adaptat mediul şi cerinţele la nevoile copiilor, doar am recompensat, modelat şi încurajat copiii să se apropie de noi, să găsească lumea noastră motivantă şi recompensantă în sine, doar să îşi aşeze limba în poziţia necesară pentru a-l spune pe „T“, pe „C“ sau pe „R“. Nimic altceva. Nimic din ce nu poate face un părinte.

Se spune despre mine că am experienţă practică. În experienţa mea practică, virtuală şi teoretică – pentru că nu am dormit nici o noapte mai mult de câteva ore ore, restul de timp alocându-l cititului de cărţoaie groase despre anatomia creierului, psihologia dezvoltării, analiză comportamentală aplicată, integrare senzorială sau pur şi simplu despre crearea poveştilor sociale – nu am întâlnit nici un copil integrat în învăţământul de masă cu care să nu fi lucrat intens şi asiduu proprii părinţi. Nici măcar un singur copil cu care să lucreze doar o echipă, non stop, fără intervenţia părinţilor decât pentru a hrăni, îmbrăţişa şi legăna copilul la culcare. Deşi sute de specialişti susţin că doar pentru asta suntem buni. Uitând că intervenţiile de succes în autism sunt cu precădere intervenţii EDUCAŢIONALE, iar rolul părintelui e să educe. Uitând cu bună ştiinţă că părintele îşi cunoaşte cel mai bine copilul deci este cel mai în măsură să îl condiţioneze comportamental, uitând că nu suntem cu toţii agricultori inculţi sau retardaţi mintal. Descurajând cu îndârjire părinţii să intervină „să nu strice terapia“. Ce ar mai fi de stricat?

La polul opus se află abordările frecvente în Statele Unite unde părinţii sunt parte integrantă a procesului de recuperare. Şi întregi metode de intervenţie valide unde părinţii sunt pilonul central. Cel mai la îndemână exemplu este cel al metodei PECS (Pictures Exchange Communication System) care se implementează, aţi ghicit, ÎN FAMILIE, de către îngrijitori sau persoane din anturajul copilului. Terapia Mifne (Israel) Verbal Motor Learning (Israel) unde specialiştii ghidează părinţii la vârstele cele mai fragede (sunt eligibili pentru Mifne doar copiii de sub 2 ani) învăţându-i cum să se raporteze la copilul cu TSA pentru a obţine progrese şi a avea succes. Integrarea senzorială poate fi la rândul ei practicată de un părinte, la fel şi terapia prin joc, sportul şi chiar ABA, în cazul părinţilor cu nervii tari şi o capacitate crescută de stăpânire de sine. Cu alte cuvinte, peste tot în lume părinţii sunt incluşi în procesul de recuperare al copiilor cu autism, fiind unanim acceptată ideea că sunt nu doar valoroşi ci şi esenţiali în relaţia cu proprii copii.

De ce nu şi în România, vă întreb? De ce interesul atât de crescut pentru a descuraja părinţii? De ce în 2013 încă mai sunt părinţi în capitala României cărora li se reproşează faptul că încercă să lucreze acasă cu copilul în urma unor formări? De ce sunt îndreptaţi cu obstinaţie spre centre unde terapia costă 2000 de euro pe lună şi sunt învinovăţiţi că nu posedă această sumă lunar? De ce li se mai spune şi azi de către „megaspecialişti“: du-l doamnă la casa de copii şi fă altul? De ce fac ABA studente somnoroase cu aşa-zişi coordonatori, despre care nu se ştie dacă vor lua sau nu examenul BCBA, dar care pretind 100 de lei pe oră la negru? De ce trec drept specialişti psihologi care ies din facultate cu cunoştinţe minime despre autism şi pentru care viitorul copilului meu înseamnă zero barat?

Îmi permit să pun aceste întrebări mai ales pentru că în centrul nostru lucrează părinţi, psihologi, psihopedagogi şi logopezi, oameni valoroşi care pot recunoaşte pe loc că au terminat facultatea fără a şti despre autism decât definiţia tulburării. Care au ajuns la noi fără să vadă niciodată înainte un copil cu autism. Care şi-au dorit să înveţe şi au învăţat pentru că şi-au dorit să ajute cu precădere copii cu autism, care au fost şi rămân fascinaţi de această lume atât de bizară şi care nu seamănă cu nimic altceva. Pe care îi respect deoarece pentru ei banii nu sunt singurul mobil al intervenţiei.

Da, este extraordinar de greu să lucrezi cu aceşti copii, e extenuant şi de natură să îţi modifice structura psihică definitiv. E frustrant şi minunat în acelaşi timp. E o muncă care necesită determinare şi îndârjire. Tocmai din aceste motive părinţii trebuie constant încurajaţi să evolueze, să se ridice la nivelul nevoilor propriilor copii şi să intervină pentru că ei au resurse de energie greu epuizabile datorită motivaţiei puternice. Pentru că în cazul autismului timpul trece nemilos şi evoluţia e contracronometru. De aceea, în calitate de părinte e preferabil să intervii oricum decât să nu faci nimic. Să încerci, chiar şi atunci când greşeşti, pentru că din propriile greşeli înveţi cel mai mult. Nu în ultimul rând părinţii trebuie ajutaţi pentru că ei iubesc. Iar cine iubeşte mută şi munţii.

Autismul – părinte sau terapeut?

Nu e deloc o relaţie ORI – ORI ci, a priori, una ŞI-ŞI.

15 răspunsuri la „Autismul – Părinte sau terapeut?

  1. Doamna, nu pot sa va spun decat ca va iubesc! M-am „certat” cu atat de multi „specialisti” si am primit calificativul „nebuna” de la nespecialisti, incat articolul dvs. e acum un balsam…

  2. Buna. Sunt mamica unui baietel de 5 ani si 6 luni diagnosticat cu autism de la 2 ani. Locuim in Franta. El beneficiaza de sprijin oferit de „profesionisti” in ABA, PECS, TEACCH si altele, dar fac parte din nenumaratele mamici care lucreaza cu copilasii acasa; suntem multe, o comunitate in cadrul careia schimbam materiale, idei, cele mai „vechi” le ajuta pe cele „noi” venite printre noi.

    Lucrand cu el acasa ii cresc sansele de „ atinge mai repede obiectivele propuse si sunt mandra ca datorita muncii facute acasa el stie sa isi scrie singur numele fara model, sa coloreze, sa numere si in engleza si inca multe altele. M-am format pentru PECS, ABA-VB si VB/MAPP… deci mamicilor, nu disperati daca nu aveti bani de ABA, copilul nu e pierdut!

    1. Bună ziua, doamna Gianina, vă felicit. Cunosc situaţia din Franţa, momentan sunt chiar în vizită aici, ştiu că părinţii francezi au făcut eforturi disperate pentru a introduce ABA în Franţa, o ţară în care predomină psihanaliza, terapie complet ineficientă în cazul autismului. Vă doresc mult succes şi dacă aveţi nevoie de materiale în limba română, puteţi apela la noi.

      1. Exact! Am trecut si noi prin psihanaliza pentru ca e ceea ce ne este „recomandat” dupa diagnostic, dar din fericire mi-am dat seama repede ca nu e ceea ce vreau pentru copilul meu.

      2. Sunt mama unui baietel autist in varsta de 2 ani jum.nu am bani decat de 3 ore de terapie pe sapt si as vrea sa lucrez acasa cu el,dar nu am materiale si nu stiu de unde sa incep.va rog,ajutati-ma,sunt disperata.scrieti-mi p e-mail-ul sotului meu mateiboxi@yahoo.com
        Apropo:sunt din onesti,jud Bacau,un oras in kre nici nu prea s-a auzit d autism

  3. Sunt terapeut format in scoala romaneasca si am incurajat intotdeauna implicarea directa a parintelui in terapie. Pe de alta parte, asa cum nu toti terapeutii sunt bine pregatiti, nici toti parintii nu sunt „agricultori inculţi sau retardaţi mintal”, nici nu sunt toti capabili sa inteleaga si sa analizeze niste informatii asa cum sunteti dumneavoastra. Am intalnit parinti care asista la sedinte, carora li se explica ce au de facut si care tot nu inteleg si/ sau nu fac. La fel cum am intalnit un tata agricultor care, dupa ce a vazut ce are de facut, a lucrat cu perseverenta si a facut „minuni”. Paleta e, asadar, foarte diversa si de o parte, si de cealalta.

    1. Sunt sigura ca cei care „nu inteleg si/sau nu fac” nu au citit acest articol pentru ca pur si simplu… au alta treaba decat sa citeasca, sa tina sa inteleaga, sa rascoleasca internetul etc. 🙂

  4. Asa este, şi eu cunosc specialişti care încurajează părinţii, precum şi părinţi care nu pot înţelege despre ce e vorba şi cum trebuie să acţioneze. Însă marea masă ar fi capabili de o minimă intervenţie dacă ar fi ghidaţi corespunzător. În orice caz, nu trebuie să uităm că părinţii sunt cei care trăiesc cu copiii lor zi şi noapte deci trebuie încurajaţi în permanenţă.

  5. Sunt mama unui baiat de 7ani cu autism. Din cauze multiple ( o familie care nu a recunoscut problema, un divort soldat foarte -foarte urat, lipsa banilor, etc.) nu am reusit prea multa terapie cu el , nici la specialisti, nici acasa; asadar nici rezultatele nu au fost spectaculoase. Eu as vrea sa mai lucrez, dar nu am materiale.Va rog din suflet, daca se poate, sa imi trimiteti materiale pe adresa mbalaban81@yahoo.ro! Multumesc!

  6. buna seara. sunt mama unui baietel de 4 ani tocmai a implinit aceasta varsta si sunt disperata pentru ca lucrez eu cu el dar sunt momente cand ma blochez,am nevoie de cineva cu care sa vorbesc care sa ma ajute sa-mi duc copilul pe calea cea buna. sa am pe cn sa intreb daca este bine ce fac sau nu. plus ca nu cred ca e bine ce fac evolutia e f greoaie pt ca el e fffff incapatanat si uneori agresiv. va rog sa ma ajutatimcum as putea sa iau legatura cu dvs pt a ne superviza,multumesc

    1. Stimată doamnă Cristina. Vă recomand pentru terapie ghidul ABA care se poate comanda pe site-ul:www.editurafrontiera.ro. Este foarte util, găsiți în el foarte multe programe precum și indicații privind înlănțuirea lor.

  7. Pai eu ce sa mai spun …. Domnisoara xxx fondatoarea asociatiei xxx este unul dintre psihologii pentru care nu conteaza decat banii pe care-i aduc acesti copii. Am angajat-o acum 2 ani sa faca terapie cu copilul meu diagnosticat cu TSA si in 3 saptamani s-a combinat cu sotul meu . In 2 luni l-a lucrat psihic , vorba ei :” 4 din 5 cupluri cu copii cu probleme se despart ” iar el si-a luat bagajul si pentru ca doamna psiholog i-a deschis usa , a plecat la ea. Va intreb eu acum , mai merita ea sa profeseze sau sa mai conduca o astfel de asociatie? Oare nu are nimeni curiozitatea sa vada ce bine o duce de cand primeste sponsorizari?!

  8. Cunosc si eu cum e sa te duci la medicul de familie si sa iti spuna ca ai tu ceva la cap , copilul nu are nimic,dupa care sa-ti spuna ca s-a gandit ca are copila autism cam de cand avea trei ani , dar a tacut pina la 5 ani cand am venit eu cu diagnostic clar de la Bucuresti , ca si-a zis ca nu e posibil sa aiba fata mea asa ceva si ca o sa vb ,eu sunt o mama exagerata , sa te duci la spital de neuropsihiatrie la 4 ani si sa fii minita in fata de la prima consultatie , sa ti se spuna ca trebuie sa faci enecefalograme aiurea , ca e copilul retardat , ca trebuie venit la doua sapt la control …ca e intarziere de limbaj …cand eu ziceam ca fata repeta dupa mine ce spun eu ….au tacut pentru banutii care ii sugeau de la noi ……si asa am ajuns , nemultumita de ce mi se spunea , citind eu pe internet , am ajuns sa deduc diagnosticul , sa-l banui cu mare probabilitate , apoi am ajuns in Bucuresti , unde nu am mai fost mititi si nici copila tratata cu apa de ploaie ……nu mi-am permis si nu imi permit nici un fel de terapie , am incercat cu logoped , fata nu a dorit sa colabereze , am zis ca poate la gradinita , cand o sa vada copii ca vorbesc cu logopeda de acolo , care face si ea figuratie cu trei copii odata , 30 min pe saptamana , copila are sa repete …..au trecut doi ani si nu repeta decit asa cand vrea ea ..totusi eu la confirmarea diagnosticului , m-am mobilizat si am pierdut nopti la rand , fabricand materiale , norocul meu a fost ca fata colabora cu noi si am inceput greu ….dintr-o fisa a unui sunet imi spunea de ex ..ba, be,bi,bo,bu etc si nimic in rest corect , monosilabice unele si alea le numaram pe degete ……la actiuni habar nu avea ce este …..desi daca i-as fi cerut eu sa alerge , ea alerga , daca ii ceream sai mi aduca ceva imi aducea , ..senzatia mea a fost ca exista fondul intelegerii actiunilor , a verbelor si altele …..senzatia mea in tot acest timp a fost ca eu o cunosc cel mai bine si ca nu cu putinta sa fie retardata cand ea se joaca cu copii , picteaza , face ce ii place si face bine , intelege igiena, isi pune hainele si multe altele ….ca ii ceva problema de intelegere , de perceptie a lumii , ceva probleme senzoriale , chiar si acum daca ii atingi parul se supara si iti reporseaza , are sensibilitati la mirosuri si chestii care o incarca senzorial negativ …dar nu face si nu mi-a facut niciodata crize de furie …inainte ne boscorodea si tipa la noi , acum iti zice in fata ca nu ii place ……greu am facut sa apara eu si tu ….primele propozitii ……luni de zile a durat …..repeta mecanic dupa mine , mama eu vreau apa …..si nimic mai mult
    nu se generaliza in alte directii . …cand ii aratam poza cu ea si o intrebam cine este in poza ..zicea tu in loc de eu ….nopti care am plans si zile si drumuri la Bucuresti …..in tot acest timp , nimeni dintre logopezii , terapistii pe care i-am intrebat prin alte orase pe unde am incercat sa vedem daca ne permitem sa platim terapii , chiar si cei care se intituleaza terapeuti si logopezi , unii chiar cu scoala de la noi din oras …..TOTI ….DAR TOTI ne-au descurajat verbal , clar , fara loc de dat in spate , pentru ca ii intereseaza doar banul si atat …..mi-am zis ca nu o sa renunt si m-am apucat singura de lucrat cu ea , zi de zi , actiuni , categorii , emotii etc , forme geometrice , culori , motricitate si cite si mai cate …..si incet , incet , cu ajutorul doctoritei de la Bucuresti , am reusit sa facem sa me spuna versuri , sa ne povesteasca de la gradinita ce a facut , sa stie cifrele , adunarea , scaderea , alfabetul cu litere de tipar , sa citeasca prin magazine , pe reviste , litere de tipar …..sa accepte sa danseze si sa cante , ca citim povesti marea noastra realizare si sa jucam jocuri de carti si cele cu zar si reguli …..pentru ca toti copii TSA au disparut din peisaj de la gradi , noi am ales sa mintim pe toata lumea , cum si lumea ne mintea pe noi , e drept , copila nu se ridica de la masa , nu are nici o probl deosebita de socializare , raspunde cand e intrebata de educatoare , de vecini , de altii ….pare mai timida ..lumea nu isi da seama ……dar o ascundem adevarul in cuntinuare , pt ca am vazut ce soarta am avut altii care au spus adevarul …cum i-au instigat pe parinti contra lor si pe copii contra copilului sa-l bata si cum au plecat oamenii unde au vazut cu ochii ….copilul e mereu vinovat , e vinovat daca trebuie sa ii arati cum se deseneaza , si daca invata greu ,de ce sa-i mai arati , e un handicapat , a doua oara nici nu mai da pe la el pe la bancuta …….Noi ne-am inscris la pregatitoare , desi dezacordurile in vorbire sunt ingrijoratoare, desi intelegerea partilor de vorbire care nu inseamna un obiect sa-l tii minte e deficitara la multe parti de vb care dau insa sensul frazei , dar pentru cam logopedic am reusit de la 40 cuvinte intelese doar de mine la 4 ani , sa ajungem sa vorbeasca cu copii , sa fie inteleasa in ce spune …ne-am zis …ok sa incercam si scoala ..si o sa-i mintim iara , poate mai trag targa pe uscat niste ani si incet are sa fixeze si partile de vb care le are deficitare , ma agat de speranta ca sunt parti pe care le foloseste bine …. imi faci , ma dai in , sa fac , am nevoia …..etc imi , ma, sa, am, si altele , gandesc ca odata intelese si folosite , exista acolo calea intelegerii ..si ca scrisul si exercitiile , peretitia, cititul , teatru de papusi in casa , copii de afara ..memoria ei fantastica , vizuala si nu numai …puterea ei de a face adunari si scaderi pina la10 din minte …are sa o ajute sa recupereze atat cit sa faca fata la adevarata provocare …..extinderea textului citit si a necesitatii de a intelege naratiuni lungi ….materiile claselor 5-12. examene ..etc …..noi o sa fim in spatele ei sa facem teme , sa facem dictari , sa repetam , sa ne jucam …..in speranta ca asa cum se duce la magazin si spune buna ziua , eu vreau sa cumpar ……are sa se poate descurca in viata sa munceasca si sa se intretina ….cit despre oameni in Romania , poporul acesta are vocatie genetica sa se asupreasca el insusi , roman pe roman , mediocritatea si superficialitatea sunt trasaturi genetice si putini sunt cei la care prostia si rautatea nu sunt gene dominante …asta o sa intalneasca si alti parinti ai copiilor TSA si in taramul terapiei de recuperare …oameni care nu se dau inapoi cand vine vb sa ia bani , oameni fara constiinta carora nu le pasa ce se intampla cu copilul …doar in orasele mai mari , unde sunt centre de recuperare cu traditie , unde s-a acumulat experienta , se mai pot gasi oameni care stiu ce fac alturi de copilul autist ….restul e dezastru la scara nationala cu multi sarlatani cu diplome la facultati private

Lasă un răspuns la Flori Anulează răspunsul