”Când în viețile noastre apare un copil, ni se schimbă de cele mai mult programul, rutina, poate și domiciliul. Când în viețile noastre apare un copil cu autism, se schimbă totul. Există familii pe care un diagnostic de autism le spulberă, le dezmembrează sau le aruncă în haos și există familii care găsesc bucurie în lucrurile mici, în fiecare zi: o frunză, o rotiță o cifră, o bucățică de material moale sau, dimpotrivă, abraziv îi permit Mariei să se apropie cât se poate de mult de pruncii ei. Împreună, unii cu acul și lipiciul, alții cu testatul rezistenței materialelor, protagoniștii poveștii de azi aduc bucurie copiilor care au nevoie de cărți senzoriale, la pachet cu șanse multiple de a-și îmbunătății abilitățile motrice, expliatând la maxim simțul tactil. Cu alte cuvinte, fiecare copil poate profita din jocul cu o carte senzorială. Fiecare copil, fiecare mamă și fiecare tătic. Maria ne învață cum să ne facem viața mai frumoasă ” – Ana Dragu

Sunt Maria Hulea, mama lui Rareș, 12 ani, diagnosticat cu autism infantil și a Anastasiei, 1 an și 8 luni. O să povestesc puțin despre cărțile senzoriale pe care am început să le meșteresc de câteva luni. Nu mă gândeam că îmi vor reuși atât de bine. Acum ceva vreme am văzut pe o rețea de socializare o cărticică, care se chema „Pentru Adelka” și am share-uit-o, afirmând că o sa fac una pentru fetița mea, iar o mămică dragă mie mi-a zis să fac din start două, că una mi-o cumpără ea … și ăla a fost începutul (și am cusut-o exclusiv de mână).

De-a lungul anilor, lucrând diverse cu Rareș, am căpătat oarece dexteritate, ba mai mult decât atât am descoperit că îmi place să reciclez, că asta mă relaxează și îmi dă o satisfacție aparte. Să iau un lucru, pe care îl aruncăm de obicei și să îi redau altă folosință, să îl readuc la viață într-un alt fel care să încânte ochiul și sufletul. Mereu am zis ca menirea lui Rareș pe lumea asta este să schimbe oamenii în bine și evident ca a început cu mine, mama lui.

Piticii își fac programare să se joace cu cartea senzorială

 O carte textilă, senzorială, ca cele pe care le confecționez și eu trebuie să fie în primul rând plăcută de copilul la care ajunge, de aceea trebuie personalizată, iar asta nu înseamnă că doar îi scrii numele și folosești culorile lui favorite, ci mai mult decât atât, te folosești de ce îi place lui, de personajele preferate, de obiectele preferate, de animalele preferate. Și de aici începi să construiești și să o faci interactivă și utilă.

Sunt cărți complexe, odată pentru că folosesc texturi diferite, prin urmare este o experiență senzorială din acest punct de vedere, folosesc sisteme de prindere, închidere/deschidere diferite, care au aplicabilitate în viața de zi cu zi și am convingerea că vor învăța, de exemplu, să deschidă nasturi schimbând roțile la un camion sau la un tractor, sau crescând flori în grădină, sau punând flori în vază, iar aici câștigul este mai ales pe motricitate fină. Apoi am încercat ca fiecare carte făcută de mine să aibă o logică, o poveste. Am potrivit paginile în așa fel încât să aibă legătură una cu alta. Am schimbat multe mesaje cu unii părinți până am reușit să cădem de acord asupra conținutului cărții, tocmai ținând cont tocmai de acest aspect. La unele cărți am avut libertatea de a alege eu ce și cum să fac, părinții mi-au spus doar ca celor mici le plac anumite lucruri, erau copii mai mititei, la alții am discutat în detaliu fiecare pagină, iar feedback-ul, după ce au primit cartea, a fost unul foarte bun, unii părinți spunându-mi că a ieșit mai bine decât se gândeau ei, sau că cel mic la care a ajuns s-a jucat multe ore cu ea, sau că piticii își fac programare să se joace cu ea pe rând. Sau, și mai bine, că a dormit copilul cu personajele din carte – așa cum dormeam eu cu pantofii noi când eram copil. Mă ung la suflet mesajele de genul ăsta.

”Sunt propriul meu ucenic”

Am fost întrebată de ce un om care are o facultate de drept și una de cadastru face aşa ceva. Nu mi-a fost greu să răspund, dar nu știu dacă m-am făcut înțeleasă. Hobby-urile nu au legătură cu studiile, nu au legătură cu meseriile noastre (asta de cele mai multe ori, pentru ca sunt și excepții). Citisem odată, în adolescență, un interviu cu un medic chirurg care, în timpul lui liber, și pentru relaxare, croșeta. Făcea omul șosete pentru toată familia și pentru prieteni.

Atunci nu am înțeles, acum da.

În ce mă privește, cel mai mare neajuns e timpul limitat pe care îl am la dispoziție pentru execuția cărților. Până reușesc să termin una, durează destul de mult, dar cei care își doresc o carte senzorială realizată de mine sunt oameni răbdători și înțelegători. Poate în timp voi reuși o colaborare cu cineva și, lucrând în echipă, va merge mai repede treaba, dar în momentul asta eu încă învăț, sunt propriul meu ucenic, mai durează până o să pot învăța pe cineva. De fapt o echipă am, am un soț care mă susține, cu care mă sfătuiesc și care mă ajută mult cu desenatul și decupatul atunci când îi solicit asta, și am și doi testeri, pe Rareș și Anastasia. Asta mică e cel mai fidel tester, că ea e non-stop cu mine dar, când e Rareș acasă, activează și el. El montează și soră-sa demontează. Așa știu eu că am cusut bine. Iar satisfacția e și mai mare când ei recunosc personajele, obiectele, fructele, legumele, etc., înseamnă că m-am apropiat de ceea ce s-a dorit. Unul din primele cuvinte ale Anastasiei a fost „mocof” în timp ce ronțăia morcovii dintr-o cărticică.

Pentru mine confecționarea unei cărți nu înseamnă doar suplinirea bugetului familiei. Apropo, de-a lungul anilor am observat că prin această metodă aproape toți părinții de copii cu dizabilități se străduiesc să facă rost de banii atât de necesari. Și, confecționând obiecte hand-made, cumva își descoperă latura artistică, latură frumoasă, creativă. Mai mult decât atât e relaxarea și detașarea mea. Atunci când cos, când fac planuri, reușesc să îmi limpezesc mintea, să mă relaxez și să uit de probleme și neajunsuri. E un fel de terapie. Cărțile mele vizează și copii neurotipici până la o anumită vârstă (un an jumate – 4 ani) dar și copii cu dizabilități. Ele ajută la dezvoltarea motricității fine, la stimularea limbajului, pentru că îndeamnă la verbalizare (am pus povești în ele, de exemplu „Cei trei purceluși”, „Punguța cu doi bani”), la dezvoltarea cognitivă, la generalizarea de culori, de forme, de obiecte, de anotimpuri, de locații, de animale, de personaje. Copiii pot învăța vremea, reguli de circulație, pericolul, etc. Cărțile sunt interactive, am încercat ca în fiecare carte terminată să fie personaje de pus pe deget sau personaje detașabile, găsesc foarte important aspectul ăsta.

Utilitatea unei astfel de cărți este multiplă, cred eu, dacă respectă criteriile de care spuneam, adică dacă e pliată pe preferințele copilului, dacă e complexă, etc. Odată că cel mic se poate juca singur și cu plăcere cu ea, apoi că părintele se poate juca împreună cu cel mic, iar dacă își fixează targeturi, am convingerea că le vor atinge. Recomand genul asta de cărți pentru concediu, mai ales la un drum lung, când cu siguranță timpul va trece mai ușor, oferind activități diverse; ele nu o să ocupe mult loc în bagaj și vor înlocui pentru o perioadă mare de timp gadgeturile. Le văd utile în grădinițe, le văd utile în centrele și cabinetele de terapie. Am planuri mari cu ele și sper să îmi găsesc timpul necesar să le fac. Vreau să creez povești sociale, e unul din planurile mele de viitor, vreau să creez emoții, dar pentru asta aștept să câștig mai multă experiență.

Maria Hulea