Andrei este un adolescent autist adorabil, care își va aniversa în curând cea de-a cincisprezecea primăvară alături de cei dragi lui. S-a născut într-o zi frumoasă de aprilie, 1999, când, după un travaliu destul de prelungit, am auzit primul țipăt „de bărbat“ și asigurările medicului că am „un flăcău mândru de nota 10“ (Scor Apgar), de 3,800 kg și 54 cm.

Din punct de vedere fizic, Andrei a avut o dezvoltare normală, dar în jurul vârstei de 2 ani eram foarte îngrijorați datorită limbajului său foarte sărac (mai mult silabe și vocale), cu toate că toți medicii pediatri la care am apelat ne asigurau că nu este nimic în neregulă și că putem să stăm liniștiți că va vorbi. Liniștiți, eram, dar numai pe moment, după care intram iarăși în panică. Între timp au apărut noi semne de îngrijorare, și anume stereotipiile: insista foarte mult pe rotirea unui titirez, închisul și deschisul ușilor, mersul pe vârfuri, fâlfâitul mâinilor etc. Am început să batem la ușile medicilor specialiști din Tg. Mureș, Cluj-Napoca și diagnosticul nu s-a lăsat așteptat: elemente autiste cu retard în dezvoltarea vorbirii. Îmi amintesc acea zi, parcă a fost ieri, când primul diagnostic dat copilului nostru a căzut ca un trăsnet peste noi. Singurele informații pe care le aveam la acea dată despre autism erau asociate cu celebrul film Rain Man și mă uitam cu sufletul sfâșiat de durere la băiețelul frumos, cu ochii mari, albaștri, care stătea cuminte în brațele mele.

Totul s-a schimbat pentru noi în urma diagnosticului primit, am început să căutăm informații despre autism, să înțelegem ce este, de fapt, această „boală“ și care sunt metodele de tratament, astfel încât Andrei a început logopedie, PECS în cadrul unei fundații din Tg. Mureș, unde a lucrat cu o doamnă logoped foarte pricepută și dăruită meseriei și unde mergeam doar o singură zi pe săptămână, câte 4 ore, iar în rest lucram cu el acasă. Progresele au fost destul de lente inițial, dar, după un an, Andrei a început să vorbească din ce în ce mai bine, iar în intervalul de la 3 la 5 ani a dobândit cele mai multe cunoștințe și abilități practice. Probleme am întâmpinat însă cu integrarea în colectivitate deoarece prima grădiniță la care am fost și am expus problemele copilului ne-a refuzat pe motiv că au foarte mulți copii. Am reușit să-l înscriem la o grădiniță cu program prelungit, pe care a frecventat-o timp de un an.

Progresul lui Andrei a fost întrerupt la 5 ani, când a făcut encefalită în urma unei viroze. Recuperarea a fost foarte dificilă, iar urmările acesteia se resimt și astăzi. A continuat terapia, grădinița, iar la 7 ani l-am înscris la școala de masă, deși în localitatea noastră există și o școală incluzivă specială, spre care am și fost îndrumați. Părerile erau împărțite în privința școlii pe care trebuia să o urmeze, dar noi simțeam că Andrei va face față școlii de masă, iar șansele lui de integrare vor fi mult mai mari în mijlocul copiilor neurotipici. La intrarea în clasa I, Andrei știa să citească cursiv și putea să scrie cu litere de tipar, dar nu putea să stea locului mai mult de 10 minute. Împreună cu învățătoarea am solicitat un profesor de sprijin, pentru a putea face față cerințelor școlare, dar răspunsul a fost că, pentru un singur caz cu nevoi speciale într-o clasă de copii neurotipici, nu se poate aloca un profesor de sprijin. Nici de la psihologul școlar nu am primit ajutor. Sprijinul cel mai important de care a beneficiat copilul nostru în cei patru ani de învățământ primar a venit din partea învățătoarei și în a special a copiilor din acea clasă, care l-au ocrotit ca pe fratele lor. Au avut tot timpul o grijă deosebită față de el și l-au ajutat foarte mult.

Un moment de cumpănă l-a constituit terminarea ciclului primar, când eram conștienți de faptul că Andrei va face față din ce în ce mai greu programei școlare. Neavând nici certificat de încadrare în grad de handicap până la acea dată, nu beneficia de programa școlară adaptată, dar ne-am bucurat de sprijinul dirigintei, care i-a fost profesoară de engleză încă din ciclul primar și care, cunoscându-l pe Andrei, ne-a susținut mai departe, alături colegii lui, care îi sunt și acum aproape. Astfel am reușit să depășim multe, multe greutăți și mai avem foarte puțin până la examenul de capacitate…

La începutul anului 2013 am primit de la o prietenă revista 2 elefanți, o revistă despre autism. Citind-o, am rămas foarte impresionată de lucrurile frumoase care se întâmplă în Centrul „Micul Prinț“ din Bistrița. Am luat legătura cu oamenii de acolo, care l-au evaluat pe Andrei, și am intrat într-un program de recuperare. Cu ajutorul specialiștilor din cadrul Centrului de Resurse și Referință în Autism „Micul Prinț“ din Bistrița am reușit să facem demersurile în vederea obținerii certificatului de încadrare în grad de handicap pentru Andrei, iar în luna ianuarie 2014 am obținut drepturile care ne revin conform legilor în vigoare.