Alexa Dragu & Dudu

Mereu mi-am imaginat că a avea un frate va fi super, ne vom juca, ne vom îmbrățișa și vom fi de nedespărțit. Dar a fost fix invers. Oricum, după ce am înțeles cum stau lucrurile, am fost mai înțelegătoare și am încercat să ajut. Încă îmi mai amintesc când îl învățam să strige LIVIU și MAMA.

— DUDU, strig-o pe mama!

— MAMA!

— Strig-o pe ALE!

— MAMA!

Oricum, astfel de experiențe te fac să realizezi ce ai. De exemplu, când mergi pe stradă și vezi un copil cu handicap, te grăbești să zici „Ăsta-i retardat!“ (asta gândește majoritatea) și nu „Oh, săracul copil, e bătaia de joc a lumii și nici măcar nu e vina lui, el așa s-a născut“. Și, în aceste situații, realizezi care om e bun și care judecă orice carte după copertă și nu se deranjează să o citească ca să vadă ce e înăuntrul ei. Am mai învățat, având un frate cu autism, că e ușor să judeci, dar nu știi cu adevărat ce înseamnă asta până nu trăiești pe pielea ta experiența autismului. Eu mă bucur extrem de mult că mama a luptat și a învățat să lucreze cu el și să-l facă să comunice, el găsindu-și astfel talentul muzical. Făcând asta, mama a descoperit și alți părinți care nu știau ce li se întâmplă copiilor lor. ȘI AȘA S-A NĂSCUT „MICUL PRINȚ“!

Uitându-mă înapoi, nu aș schimba nimic. Poate că pentru cei din afară acest Dudu pare bizar. Pentru noi, un Dudu normal ar fi bizar. Dacă nu era el, totul ar fi fost diferit. Nu mi-aș fi găsit, la rândul meu, pasiunea – muzica – și aș fi fost doar o altă persoană ignorantă, de pe stradă.