Alle Deac

O întâlnisem întâmplător.

Coada din magazinul de legume-fructe se întinsese considerabil; vânzătoarea lucra încet. EA era în faţa mea. Se întoarse brusc. Molfăia gumă în timp ce mă privea.

– Hei. Pssst.

– Ăăăăm, eu?

– Da, tu. Te ustură ochii?

– Poftim?

EA ridică din umeri.

– Ai două picături de mare în ochi şi cum marea e sărată, mă gândeam că…

Se întrerupse. Ajunse în faţa tejghelei. Plăti, apoi trecu pe lângă mine înghesuindu-se printre clienţii nehotărâţi. Probabil aveam o figură nedumerită; vânzătoarea fu nevoită să îmi repete preţul iar după ce i-am dat banii, îmi îndesă nervoasă restul în palmă.

Două zile mai târziu am întâlnit-o în faţa bibliotecii. Mestecând gumă cu colţul stâng al buzelor ştrengar mai ridicat, mergea întorcându-şi mereu capul în urma ei.

– Hei!

Trecu pe lângă mine fără să mă privească măcar. Am tuşit zgomotos ca să-i atrag atenţia. Se opri. Dădea impresia unei păsări urmărite; privi în stânga, în dreapta, iar apoi îşi aţinti privirea în pământ. Şopti:

– Sunt urmărită!

– Poftim?

– Păpuşa neagră! Nu pot rămâne!

Am rămas buimăcit, incapabil să merg după ea. Cine era? De ce vorbea atât de ciudat şi ridicol?

A treia oară ne-am întâlnit în parc. Căutam un loc liniştit în care să pot învăţa. EA stătea pe bancă; abia atunci am remarcat cât era de frumoasă. Lumina soarelui de după masă îi dezmierda obrajii. Părul îi era puţin ondulat iar mâinile ţineau graţios o carte fără titlu. Bâţâia mereu din picioare. Şireturile dezlegate măturau asfaltul. Citea. M-am aşezat lângă ea. N-a schiţat niciun gest.

– Ăăăm, începui eu stângaci. Cred că ne-am mai întîlnit.

Nimic.

– Şi, ăăă, spuneai ceva despre ochii mei. Nu sunt sigur c-am înţeles.

Nu dădea semne că m-ar fi auzit, darămite să mă bage în seamă! Mi-am deschis caietul şi am început să învăţ pasajele subliniate cu o culoare stridentă, impunătoare. Nu ştiu cât timp a trecut, de obicei pierd noţiunea timpului când învăţ, iar el trece fără să facă zgomot; o face subtil, fără să-ţi dai seama.

Brusc, am simţit o mână strângăndu-mă de braţ.

– Shhht! Păpuşa neagrăă!

Respira precipitat, iar degetele ei mă strângeau tot mai tare.

– Unde?!

Degetele ei arătau în spatele nostru. Soarele apunea în faţa noastră iar umbrele ni se atingeau, devenind o formă uriaşă, nedefinită.

– Te referi la umbră??

– Vorbeşte în şoaptă!

– Scuze. Dar, sunt doar umbrele noastre!

– Aşa le cheamă?

– Păi, să zicem.

M-am depărtat puţin pentru ca umbrele noastre să se despartă.

– Uite, aia e a ta. Seamănă cu tine.

Privea cu nasul sprijinit de spătarul băncii înspre negreala din spatele ei. Îşi răsfiră degetele prin aer; umbra o imită. Nu părea foarte convinsă, dar cel puţin, se mai liniştise. Pentru o clipă, ochii ei măriţi de groază mă priviră. Citeam în ei spaima unui copil căruia i se spune pentru prima dată că Bau-Bau nu există.

– E din cauza luminii. Toate corpurile opace capătă o umbră când sunt luminate. Păpuşa neagră, cum îi spui tu, nu e decât… hmm, hai să spunem, o reflecţie fără culoare.

Mă eliberă din strânsoare.

– Cum te cheamă? am întrebat.

Făcu o pauză lungă, înât aproape mă pregăteam să-mi reiau definiţiile mele mâzgălite pentru Examen, nemaisperând într-un răspuns. Însă ea şopti:

– Abi.

– Încântat! Eu sunt…

– Taci! Auzi?

– Să aud ce?

– Ploaia!

– Dar nu plouă!

– Va ploua, replică EA liniştită.

– E ridicol! Cum poţi auzi ploaia înainte să plouă??

Reflectă puţin.

– Pur şi simplu ştiu. Am ştiut din totdeauna.

Mă pregăteam s-o întreb dacă nu cumva îşi bate joc de mine dar chiar atunci mă picură pe nas! EA se ridică de pe bancă, mă luă de mână şi-mi spuse:

– Ai acoperiş?

– Ce?

– Acoperiiiiş pentru apărare!

– Vrei să spui umbrelă?

– Mă rog, ai?

– După cum vezi, nu prea.

– Vino, nu putem sta în raza de acţiune a bătăliei!

– Ce bătălie??

– Norii!

– E doar o ploaie!

– O încăierare a norilooor!

M-am lăsat dus sub ciupercuţa care adăpostea deja câţiva oameni surprinşi de ploaie fără umbrelă. Caietul rămase pe bancă. Dâre de cariocă se scurgeau pe margini, ruinând sursa mea de informaţii. Nu înţelegeam o iotă din ceea ce vorbea Abi. M-am răstit cu îmbufnare în glas:

– Care e problema ta? De ce vorbeşti aşa ciudat? Îţi baţi joc de mine cumva?

Părea că nu mă aude. Privea înspre cer cu umerii cuprinşi în palme. Avea unghiile vopsite cu un albastru calm, moale. Îşi puse degetul pe buze şi şopti:

– Se încaieră norii deasupra noastră. Se ciocnesc şi se zgârie între ei cu îndârjire. Cerul are toane şi sângerează a ploaie peste noi.

Îşi făcu palmele căuş şi le întinse în raza stropilor ce alunecau de pe ciupercuţă. Închise ochii:

– Melcii se nasc din picăturile de ploaie în cădere: partea din spate a stropilor se transformă în spirală şi prind viaţă atunci când ating pământul.

Deschise ochii.

– Paradă spiralată a picăturilor de ploaie care pe lângă cădere învaţă şi să se târască.

O priveam fascinat. Nu era nebună. Era frumoasă! Fiinţă bizară pentru cei din jurul ei care o ignorau cu desăvârşire. Abi e prietena mea cea mai bună de atunci. Merge pe vârfuri, vorbeşte în şoaptă şi gesticulează mereu. În rarele momente în care mă priveşte în ochi, văd un univers care mi se descoperă picurând.

Tot  Abi mi-a spus că artificiile sunt stele mari făcute de oameni.