Monica Felecan alături de Andrei

Am născut în urmă cu 6 ani un băieţel, o minunăţie de copil, şi mi-am spus că este cel mai frumos copil din lume şi că va fi cel mai răsfăţat şi iubit. M-am simţit împlinită şi mi-am spus că nu-mi mai doresc nimic de la viaţă, decât să crească mare şi sănătos. Era un copil foarte vesel şi energic.

În jurul vârstei de 1 an şi jumătate mi-am dat seama că ceva nu este în regulă cu copilul meu. La început credeam că era doar în mintea mea şi mi se părea că acest copil este uneori în „lumea lui”, că nu mă aude, că nu înţelege ce vorbesc cu el şi mi se părea că „vorbesc cu pereţii”. Îmi spuneam că pare autist, apoi refuzam acest gând. Nu îmi răspundea când îl strigam pe nume, uneori îşi întorcea uşor capul şi mă privea doar o secundă. Treptat, contactul vizual s-a diminuat tot mai mult, au început să apară unele stereotipii şi am înţeles că trebuie să fac ceva: să descopăr diagnosticul (pe care, în sinea mea, deja îl ştiam, având câteva cunoştinţe medicale datorită meseriei, dar nu voiam să-l accept) şi trebuia neapărat să mi-l confirme un specialist şi să merg mai departe. După multe drumuri la diferiţi medici şi psihologi, un medic de la Clinica de Neuropsihiatrie Pediatrică Cluj a avut curajul să-i pună diagnosticul, mai exact să-l găsesc scris pe un bilet de trimitere pentru o audiogramă ca să se facă diagnosticul diferenţiat, un diagnostic care speram din tot sufletul să nu fie acesta: autism infantil. Eram cu copilul în braţe când am văzut diagnosticul şi am simţit că mi se înmoaie picioarele şi cad jos. Am plâns o zi întreagă, după care mi-am zis: gata, viaţa merge înainte, trebuie să merg mai departe, să fiu tare şi să lupt pentru el, să îl scot din lumea lui şi să îl aduc în lumea mea. Am început să caut materiale informative, să citesc şi să descopăr cât mai mult despre ceea ce înseamnă autismul.

Am început un program de terapie recuperatorie la Protecţia Copilului, însă statul mi-a oferit doar 1 ora pe săptămână (şi aceea împărţită în două), ceea ce nu era suficient. Am găsit apoi o broşură cu câteva informaţii despre autism şi aşa am descoperit că exista un Centru de Recuperare şi Resurse în Autism la Bistriţa; un centru înfiinţat de o mamă a unui copil autist. Aşa s-a născut Centrul „Micul Prinţ”, un prinţ pe care l-am cunoscut şi este un model pentru mine şi pentru copilul meu (şi nu numai pentru al meu, ci pentru toţi copiii care frecventează acest centru). De atunci, viaţa mea s-a schimbat total. Merg la servici doar cu jumătate de normă pentru a mă putea ocupa cât mai mult de copilul meu. A fost şi este o muncă imensă. Am început efectiv „de la zero”, adică: să stea pe scaun pentru că avea o rigiditate de neînchipuit; să mă privească în ochi, un lucru foarte dureros pentru mine ca mamă. Copilul meu nu m-a privit în ochi până la vârsta de 3 ani, lucru care s-a întâmplat după o muncă imensă cu obţinerea contactului vizual treptat, la început doar 1 secundă, apoi 5 şi aşa mai departe.

Fiind nonverbal, mi-am dorit foarte mult să-i aud glasul şi să-mi spună „mama”. Ieşeam cu el în parc şi mi-aş fi dorit să se joace cu alţi copii, dar el şi-a făcut o obsesie doar pentru leagăn şi nu accepta să diversifice jocul. Veneau copiii la el, dar se comporta ca şi cum nu ar fi fost nimeni în jurul lui. Nu se juca cu jucării, doar cu anumite obiecte. Prefera o farfurie sau o lingură, dar nu jucării. Avem probleme de alimentaţie. Mânca doar lichid şi păstos. Probleme cognitive, motorii şi multe altele. Sunt doar câteva exemple din comportamentul unui copil autist, al lui Andrei, băieţelul meu de 6 ani, pe care îl iubesc din tot sufletul aşa cum este el.

Am început terapia de la vârsta de 2 ani şi 4 luni. Acum merge la o grădiniţă „normală”, cu însoţitor specializat, plătit din buzunarul propriu, iar terapia de la centrul „Micul Prinţ” este sponsorizată de un om cu suflet mare care este fratele soţului meu. Statul oferă mult prea puţin. O indemnizaţie de 635 lei. Un copil are nevoie de 8 ore pe zi de terapie, ceea ce înseamnă pentru noi aproximativ 160 lei pe zi. A făcut multe progrese. Este un copil vesel, iubitor şi foarte ataşat de cei din jurul lui. Mi-aş dori să nu mai existe discriminare. Am trecut prin multe faze dureroase pentru mine ca mamă: de la „duceţi copilul la grădiniţa specială” până la multe comentarii răutăcioase de pe stradă, cum ar fi: „Cumpără-i, doamnă, papuci copilului că îl strâng şi de aceea merge pe vârfuri!” el având un mers digitigrad din cauza autismului etc. Mi-e sufletul trist când aud un copil spunând o poezie sau cântând un cântecel şi ştiu că Andrei al meu nu poate. Îmi doresc să-mi spună mama în adevăratul sens al cuvântului, îmi doresc să-mi spună prima poezie de 8 martie, chiar dacă o spune mai stâlcit, aşa cum poate el, îmi doresc să participe la serbarea de Crăciun aşa cum o fac toţi copiii sănătoşi şi sunt fericită când vine la mine cu chipul lui drăgălaş, parcă ar fi un îngeraş, şi îmi spune „te iubesc”.

Acestea au fost doar câteva din gândurile unei mame care are un copil autist. Doresc ca toţi părinţii să-şi iubească copiii aşa cum sunt ei, nu să-i „urască”, cum sugera o reclamă recentă.

La acest centru am întâlnit oameni cu suflet mare, dăruiţi întru totul muncii pe care o fac. O muncă depusă cu mult efort atât fizic, cât şi psihic, dar aducând multe satisfacţii. Nu cred că găsesc cuvintele potrivite să le mulţumesc pentru tot ceea ce fac pentru copilul meu. Deci, vă mulţumesc.