Nu de puține ori am fost acuzată că am „ceva“ împotriva școlilor speciale sau că nu pot să accept că am un copil autist care nu va face față niciodată în învățământul de masă datorită specificului tulburării. Și nu odată am auzit din gura unor directori că aș fi în război cu școlile speciale. Însă puțini oameni m-au întrebat de ce.
Închisoare © fotot William Schenold, sxc.hu
De ce și azi, când nu doar copilul meu, ci și alți peste 25 de copii cu autism din Bistrița-Năsăud demonstrează zilnic că pot face față în învățământul de masă, iubiți și sprijiniți de colegii lor de clasă, gândul că un copil cu autism poate ajunge într-o școală specială îmi provoacă aceeași neplăcere? Înainte de toate pentru că sunt fundamental pro integrare. De ce așa și nu altfel? Datorită relatărilor părinților cu care intru în contact și care au copiii în învățământul special. Toate sunt imprimate de aceeași undă de dezamăgire, nu doar existențială, filtrată prin prisma dizabilității, ci și concretă, faptică, legată de calitatea vieții de zi de zi, legată de speranță. Odată cu școala specială moare speranța. Într-un anume fel, pentru acel copil încetează lupta. Zilnic trec pe lângă o stație de autobuz, o stație din care, dimineața, sunt colectați câțiva copii cu dizabilități pentru a merge la școală. În unele dimineți sunt păziți de un gardian public. Sunt agitați și triști, iar pe chipurile lor e imprimată o mimică inadecvată, care semnalizează de la distanță comunitatea psihică din care fac parte.
Să ne înțelegem, însă. Nu spun că în învățământul special nu sunt cadre didactice dedicate, care își fac meseria cu devotament și știu că nici lor nu le este ușor să lupte cu un sistem complet inadaptat până și la propria denumire: învățământ incluziv. Școlile speciale nu oferă așa ceva. În schimb, oferă un învățământ excluziv, în care copiii cu dizabilități sunt segregați, alături de cazuri sociale și copii cu probleme de comportament consecvente lipsei de educație. Fără nicio șansă de a reajunge vreodată în lumea noastră, în lumea copiilor neurotipici, deși, teoretic, au aceleași drepturi. La fel, nu spun că toți copiii cu dizabilități ar putea face față programei greoaie din învățământul de masă. Până la urmă, sunt și copii fără dizabilități care nu reușesc, pentru că nu e una din cele mai fericite programe. Însă o mare parte dintre copiii cu autism funcționează în învățământul de masă, în Bistrița-Năsăud, datorită parteneriatului dintre asociația noastră și Inspectoratul Școlar Județean, unde am găsit deschidere și sprijin pe tot parcursul dezvoltării Centrului de Resurse și Referință în Autism „Micul Prinț“. Și asta trebuie să fie prima recomandare în ceea ce privește școlarizarea copilului cu autism. Lupta, și nu resemnarea. Pentru că vorbim de oameni, nu de cifre pentru încă o catedră. Că sistemul de învățământ special nu e deloc incluziv se poate demonstra simplu, cu cifre.
Educația „specială“
Sunt extrem de rare cazurile – dacă există vreunul – în care câțiva ani de învățământ special au reușit să propulseze copilul înapoi în învățământul de masă. Și, mai grav decât atât, statistica arată că, din 864 de copii cu dizabilități din Bistrița-Năsăud, 173 nu sunt școlarizați deloc. Adică 20% sunt acasă, în sarcina părinților, și nu beneficiază de nicio formă de învățământ. Dacă vi se pare puțin, gândiți-vă că ei ar putea forma singuri aproape 28 de clase cu o medie de 6 copii pe clasă (medie specifică învățământului special). Așadar, cel puțin încă două școli în care ar putea lucra tineri absolvenți de psihologie și psihopedagogie specială care azi nu își găsesc de lucru.
Își pune oare cineva problema educației în România la modul real? Mă întreb asta în fiecare zi. Cât de eficient este acest sistem și, mai grav, pe cine interesează eficiența lui? Cât de adaptată e programa sau de ce ne străduim să învățăm un copil cu retard mintal sever cifrele, sau mai târziu să fie mecanic auto, când am putea, cu mult mai mare succes și utilitate practică, să îl învățăm să se îmbrace singur, să aranjeze produse pe un raft sau alte abilități cu aplicabilitate practică.
Mi-aș dori enorm să fim progresiști. Să importăm modele funcționale din alte state, să le transplantăm de-a dreptul pentru ca, în România, fiecărui copil să i se respecte dreptul la educație, demnitatea și șansa la o dezvoltare armonioasă.
Aceasta este tema dezbaterilor pe care AAE le va derula în acest an împreună cu Inspectoratul Școlar Județean și vă invităm să fiți alături de noi, să nu abandonați lupta. Pentru copii, niciodată nu poți face prea mult. Iar prea puțin înseamnă mai nimic.
Draga Ana, in Anglia nu exista notiunea de „scoala speciala“. Aici toti copiii sunt speciali, iar scoala este facuta ca orice copil sa fie fericit in viata. Asta este principala caracteristica a scolii in Anglia, inainte de a-i invata pe copii. Copilul trebuie sa fie fericit. Asta este deviza scolii in Anglia. Totul se invata prin joc, iar copiii cu dizabilitati sunt integrati in scolile normale, sunt iubiti, tratati egal. Merita sa lupti pentru copilul tau. Locul lui nu e intr-o scoala speciala, ci intr-o scoala normala. Toti copiii sunt egali! Copilul tau cu autism are un altfel de creativitate, vede lumea altfel si nu e cu nimic mai altfel decat ceilalti. In Anglia, pentru ca sunt toti copiii tratati la fel, sunt foarte multe cazuri (am vazut la tv) de tineri cu autism care au facut o facultate si se descurca singuri in viata. Sistemul la noi in tara trebuie schimbat.
Cu drag,
Lucia Daramus
Așa e, Lucia. Încercăm și noi din răsputeri să îl schimbăm. Dar e din ce în ce mai greu, de parcă nu ar fi făcut din oameni.
Ce multa placere mi-a facut citirea textului dvs… Avem nevoie de exemple si de argumente, caci de 20 de ani vrem să schimbăm sistemul educațional pentru toți copiii si… parca e tot mai greu. Fiecare persoană care crede în valoarea educației incluzive ar trebui să dorească să fie un promotor al acestor idei. Pentru că toți copiii au nevoie de noi, cei care credem că se poate, și noi avem nevoie de puterea reunită a opiniilor și ideilor celor care vor sa facă o schimbare reală, pozitivă și de durată.
Din păcate, doamnja Vrăsmaș, interesul copilului e parcă ultimul pus în balanță. De regulă interesele celor din sistem se axează pe protejarea propriilor locuri de muncă. Și e tare păcat.